FAO: Sistemul agricol durabil ”Save and Grow”

FAO: Sistemul agricol durabil ”Save and Grow”

Sistemele agricole moderne, sustenabile, cresc productivitatea culturilor și diversifică producția de alimente, restaurând și îmbunătățind simultan capitalul natural și serviciile ecosistemice. Acest lucru se face prin atingerea unor rate mai ridicate de eficiență în utilizarea resurselor agricole, inclusiv apă, substanțe nutritive, energie și forță de muncă, precum și consolidarea rezistenței la stresul abiotic, biotic și economic și la schimbările climatice, se arată în studiul FAO cu titlul ”FAO: Toward sustainable cereal production”. O cale spre atingerea acestei ținte ar putea fi sistemul ”Save and Grow”, nici mai mult nici mai puțin un sistem care pune rotația culturilor și asocierea acestora pe primul plan.

Avantaje multiple

Intensificarea trecerii la agricultura durabilă, prin sistemul ”Save and Grow”, oferă o serie de avantaje de productivitate, socio-economice și de mediu micilor fermieri și societății în general, inclusiv:

-producție și rentabilitate ridicate și stabile;

-venituri mai mari ale fermierilor și mijloace de trai rurale îmbunătățite;

-disponibilitatea și consumul crescut de diverse game de alimente necesare unei diete sănătoase; adaptarea și vulnerabilitatea redusă la schimbările climatice și alte șocuri;

-funcționare și servicii sporite ale ecosistemului;

-reduceri ale emisiilor de gaze cu efect de seră și ale amprentei de carbon din agricultură.

Mai mult, sistemul Save and Grow va contribui la tranziția globală către alimentația și agricultura durabilă, una care asigură securitatea alimentară mondială, oferă oportunități economice și sociale și protejează și îmbunătățește serviciile ecosistemice de care depinde agricultura.

Cinci componente…

Sistemele agricole Save and Grow se bazează pe cinci componente complementare și practicile lor conexe:

-Agricultura de conservare, prin perturbarea minimă a solului, utilizarea de mulci de suprafață și rotația culturilor și producția integrată de culturi, copaci și animale;

-Sol sănătos, prin gestionarea integrată a nutriției acestuia, fapt care sporește creșterea culturilor, susține toleranța la stres și promovează o eficiență mai mare a utilizării inputurilor;

-Culturi și soiuri îmbunătățite adaptate sistemelor agricole mici, cu potențial ridicat de producție, rezistență la stresuri biotice și abiotice și o calitate nutrițională mai ridicată;

-Gestionarea eficientă a apei care obține ”mai multă recoltă pe picătură”, îmbunătățește eficiența muncii și a consumului de energie și contribuie la reducerea poluării apei agricole;

-și Managementul integrat al dăunătorilor (IPM, bazat pe bune practici agricole, varietate de soiuri mai rezistente, dușmani naturali și utilizarea judicioasă a pesticidelor relativ mai sigure, atunci când este necesar.

În acest scop, FAO a efectuat o analiză extinsă a progreselor în adoptarea unor practici durabile, de conservare a resurselor de către micii producători de porumb, orez și grâu. Revizuirea a confirmat concluziile recente potrivit cărora, în ultimele două decenii, unii dintre cei mai semnificativi pași în tranziția către intensificarea durabilă au fost întreprinși de micii fermieri.

…și trei practici

Agricultura de conservare (Save and Grow), încorporează cele trei practici de bază ale agriculturii în general, o abordare care a fost adoptată pentru aproximativ 155 de milioane de ha de teren agricol în întreaga lume. În primul rând, fermierii evită sau limitează perturbarea mecanică a solului. Pregătirea excesivă a terenului cu pluguri, grape și sape îngropă învelișul protector al solului, ucid biota solului, determină descompunerea rapidă a materiei organice, epuizează fertilitatea solului și degradează structura solului.

În al doilea rând, culturile de acoperire sau mulci sunt reținute permanent pe suprafața solului pentru a reduce eroziunea, a crește infiltrarea apei, a conserva umiditatea solului, a suprima buruienile și a încuraja proliferarea biotei, fapt care promovează sănătatea solului și performanța culturilor.

În al treilea rând, fermierii mențin aprovizionarea cu nutrienți ai culturilor, reduc încărcăturile de dăunători și boli și consolidează stabilitatea generală a sistemului, crescând o gamă mai largă de specii și soiuri de plante în asociații și rotații și, după caz ​, prin integrarea silviculturii, creșterii animalelor și acvaculturii în sistemele lor de producție.

Prin îmbunătățirea sănătății solului, reducerea presiunii dăunătorilor și a agenților patogeni, reducerea eroziunii, creșterea disponibilității apei și a nutrienților și creșterea stocării carbonului din sol, agricultura de conservare îmbunătățește rezistența culturilor la temperaturi mai ridicate, secetă și inundații, îmbunătățește serviciile ecosistemice și contribuie la atenuarea schimbării climatice. De asemenea, reduce costurile de producție prin economii de mașini, forță de muncă, combustibili fosili, irigații, îngrășăminte minerale și pesticide.

Nu e chiar pentru toți

Cu toate acestea, agricultura de conservare nu este o abordare unică, pentru toți. Metodele utilizate pentru realizarea practicilor sale cheie variază în funcție de culturi și de condițiile locale. În ultimele două decenii, această metodă a fost redusă semnificativ și, în unele cazuri, a fost eliminată cu totul de pe suprafețele mari utilizate pentru producția de grâu și porumb.

În câmpiile mari, fermierii de grâu care folosesc prelucrarea zero și cea minimă au obținut beneficiile producției mai mari de cereale dar și a conservării sporite a solului și a apei. Lucrarea ”zero”, cum mai este denumit sistemul agricol cu puține intervenții, este considerată cea mai reușită tehnologie de conservare a resurselor de pe câmpiile bigate în apă.

Pe lângă creșterea randamentelor medii cu 7%, fermierii din aceste zone au economisit până la 30 de zile de muncă și cca 52 de dolari, în costurile de pregătire a terenului pe hectar și le-a mărit veniturile nete medii cu 97 de dolari pe hectar. Spre comparație, în unele zone,  agricultura intensivă cu prelucrarea profundă și inversarea solului au cauzat degradarea rapidă a acestuia și pierderea fertilității.

Ca o dovadă în plus, să spunem că sistemele agricole de conservare pentru producția de grâu se găsesc acum într-o gamă largă de condiții de câmp, rezultând randamente îmbunătățite de cereale și productivitatea ridicată a factorilor de intrare.

Prelucrarea ”zero”

Prelucrarea zero se practică pentru alte culturi de iarnă, rotații cu leguminoase și culturi oleaginoase și culturi de câmp sub irigații. Succesul prelucrării zero sau reduse a producției de porumb este exemplificat prin adoptarea pe scară largă a sistemelor de cultură pe bază de mulci direct în America Latină. Suprafețele stabilite permanent în cadrul acestui sistem au crescut în ultimele decenii, ajungând la peste 50% din suprafața totală recoltată în Brazilia, Paraguay și Argentina.

În Africa subsahariană, sistemele de porumb în agricultură de conservare păstrează mai multă umiditate a solului în timpul perioadelor secetoase sezoniere și sunt mai productive decât sistemele bazate pe prelucrarea convențională folosind pluguri, grape și sape. O mare parte din orezul tropical din Asia va continua să fie produs în sezonul umed, când solul este prea saturat pentru alte culturi de bază.

Cu toate acestea, practica tradițională din Asia de a transfera orez în solul mlăștinos consumă multă muncă, apă și energie. În sistemele orez-grâu, întârzie, de asemenea, plantarea grâului și dăunează structurii solului.

Odată cu disponibilitatea în scădere a forței de muncă și a apei, mulți fermieri din sistemele de orez irigat trec la însămânțarea uscată a orezului cu prelucrare zero, ceea ce elimină inundarea solului. Numeroase studii au arătat că, în comparație cu producția în câmpurile inundate, însămânțarea uscată folosește cu 33% mai puțină apă de irigare și reduce costurile de producție cu până la 125 de dolari pe ha.

Adoptarea însămânțării uscate a orezului rămâne foarte variabilă în Asia, dar s-a constatat că ratele de adopție depășesc mai mult de 50% din fermierii dintr-o zonă din nord-estul Indiei, de exemplu, sistemul fiind adoptat și de unii fermieri din Italia.

Eforturile de promovare a agriculturii de conservare a orezului se bazează pe noile tehnologii, dezvoltate în regiune, pentru nivelarea terenului, combaterea buruienilor și însămânțare, plasând îngrășămintele și semințele de orez la adâncimea optimă.

Nu sunt monoculturi

În sistemele agricole Save and Grow, cerealele nu sunt considerate monoculturi, ci componente ale rotațiilor culturilor și ale agriculturii mixte. Fermierii mici din medii extrem de stresate au rotit în mod tradițional speciile de arbori de cultură și furaje și au integrat producția de culturi și animale, pentru a reduce riscul de eșec al culturilor.

La scări mai mari, diversificarea face ca sistemele agricole să fie mai rezistente prin limitarea pierderilor la stresuri biotice sau abiotice specifice, care afectează monoculturile uniforme din punct de vedere genetic.

Producția diversificată are și alte beneficii: crește disponibilitatea reziduurilor de plante, pentru a fi utilizate ca mulci de suprafață și reciclează substanțele nutritive de la fermă, precum și materia organică, prin dejecțiile animale.

Piețele sunt disponibile pentru celelalte mărfuri produse, permițând de asemenea producătorilor de cereale să își diversifice sursele de venit. Grâul este cultivat în rotație cu alte culturi în toate regiunile de producție.

Un sistem de rotație irigat grâu-bumbac este practicat pe aproximativ 1,4 milioane ha în India și 2,6 milioane ha în Pakistan. Sisteme similare sunt importante în Egipt, Tadjikistan, Turcia și Uzbekistan. În mod tradițional, perioada de recoltare târzie a bumbacului a împins plantarea grâului în Asia de Sud la sfârșitul lunii decembrie, ceea ce, la rândul său, expune recolta de grâu la stres termic, deoarece boabele se maturizează la sfârșitul lunii aprilie și mai.

Acel blocaj a fost depășit prin plantarea în releu a grâului în cultura de bumbac în picioare, fără prelucrarea solului, ceea ce avansează însămânțarea grâului cu până la 44 de zile și crește randamentele cu până la 40%.

Dar, ca exemplu mai apropiat condițiilor pedoclimatice din România, un sistem de rotație a grâului-porumbului în nordul Chinei Câmpia produce mai mult de 50% din grâul țării și aproximativ 33% din porumbul său.

Binomul grâu-porumb

În India, cele mai productive și mai profitabile sisteme de grâu-porumb se bazează pe paturi cultivate permanent, care sunt însămânțate prin foraj prin reziduuri de culturi. Rotația grâului cu leguminoase din boabe – inclusiv naut, linte și fasole – se practică din ce în ce mai mult în zonele de producție a grâului pluvial, în special în solurile cu niveluri scăzute de azot, tipice Asiei de Vest și Africii de Nord.

Leguminoasele diversifică producția, îmbogățesc solul prin fixarea biologică a azotului, sporesc eficiența utilizării apei și perturbă ciclul de viață al buruienilor, dăunătorilor și agenților bolii.

În ultimii ani, mulți fermieri mici din Africa de Sud au reînviat practica tradițională de creștere a leguminoaselor, cum ar fi soia și mazărea, împreună cu porumbul. Adesea, leguminoasele sunt apreciate mai mult ca surse de hrană și venituri, decât pentru contribuția lor la fertilitatea solului. Leguminoasele anuale folosite doar ca gunoi de grajd verde găsesc puțini adoptatori.

Rotația porumbului cu alte culturi și integrarea acestuia în sistemele agroforestiere și de producție a animalelor este bine stabilită și oferă o promisiune specială în creșterea eficienței utilizării resurselor. În regiunile de umiditate redusă, fermierii cultivă deseori porumb sub coronamentul unor copaci care depun frunze bogate în azot și care servesc drept mulci de suprafață, îngrășământ natural și hrană pentru animale.

Dezvoltarea acestui sistem a contribuit la promovarea difuzării agriculturii de conservare în sistemele de culturi-animale din Africa subsahariană, oarecum asemănătoare zonelor limitrofe ale Bărăganului afectat de deșertificare.

În Brazilia, introducerea porumbului cultivat în rotație cu soia a contribuit la adoptarea sistemului pe scară largă. În regiunea de savană tropicală a țării, porumbul este cultivat între rânduri de copaci în primii doi sau trei ani de la plantarea copacilor.

Zona este apoi plantată cu furaje intercortate cu porumb. Odată ce pășunea este stabilită, aceasta este pășunată de animale până când copacii sunt gata pentru recoltare.

Această diversificare atenuează impactul asupra veniturilor fermelor, atât a variabilității climatice, cât și a pieței. De asemenea, reduce defrișarea pădurilor pentru agricultură, protejează biodiversitatea, verifică eroziunea solului și îmbunătățește structura și fertilitatea solului.

Orezul intră în competiție

La rândul lor, sistemele pe bază de orez devin din ce în ce mai diverse. În ultimele două decenii, rotația orez-porumb s-a extins rapid în zonele umede. Producția de cultivare zero a cartofilor se extinde și ea ca alternativă, în zonele de cultivare a orezului, unde orezăriile sunt drenate folosind brazde, iar tuberculii de semințe de cartofi sunt așezați pe paturile ridicate, rezultate din prelucrarea terenului. După adăugarea îngrășământului în solul din jurul tuberculilor, paturile sunt acoperite cu paie rămase din recolta de orez.

Fermierii din văile interioare își diversifică, de asemenea, sistemele de orez cu producția de legume. Orezul este integrat cu producția de pește și animale din Asia. Acvacultura în tranșee săpate în jurul câmpurilor de orez sporește productivitatea orezului prin creșterea cantității de nutrienți a plantelor și oferă fermierilor o sursă suplimentară de hrană nutritivă pentru gospodărie.

Unii fermieri cultivă porumb și iarbă Napier între cele două sezoane principale de creștere a orezului, ca o modalitate eficientă de a produce hrană, venituri în numerar și furaje pentru animale. Într-un district, sistemul de furaj pentru orez a generat o rentabilitate economică netă medie pentru fermieri de 2.630 de dolari pe ha, comparativ cu 1.815 de dolari, când se cultiva exclusiv doar.

infoFERMA Magazin